28811275_10216036646810167_771620297_o

Omul și Terapeutul – Călătorie cu accente psihoterapeutice (I)

 

Eu sunt…

Dezvoltarea mea personală este în proces, pe care îl savurez din plin. Investesc în el de mulți ani și îl accept în multe forme: cursuri, workshop-uri, școli de vară, specializări noi, interacțiuni de zi cu zi, mentorat, supervizare, intervizare. Totul pentru a crește propria mea abilitate de a conține povești diferite de a mea și de a fi de folos clienților mei.

Oricât de intens a fost acest proces în ultimii ani, o parte din mine a simțit că este loc de mai mult, că bucăți din ce sunt pot fi provocate doar printr-o ieșire mai lungă din zonă emoțională confortabilă. Omul din spatele terapeutului își dorea experiențe și evadarea din tărâmuri deja cunoscute și stăpânite. Terapeutul aștepta experiențe emoționale inedite.

Cum ?

La început a fost o idee: cum pot explora viața în alte variante iar acest plus de experiențe să curgă în abilitățile mele terapeut? Încet, am găsit indicii de posibile poteci și s-au conturat conexiuni. Gândul a prins viață și a început să creioneze un traseu, o potecă, un drum. Scenarii cu sens.

Ce frumos se leagă atâtea aspecte din viață personală și profesională când este timpul să treci la o altă etapă!

După câteva luni, Călătoria omului și terapeutului a început. Are de toate. Entuziasmul aventurii, anxietatea detaliilor legate de plecare, nevoia de explorare, grijă față de ceilalți, conștientizarea acută a schimbării personale, mirare și neputință, acceptare. Și, mai presus de toate, curiozitate. Dincolo de toate emoții, am credința fermă că fiecare experiență din acest drum aduce un plus valoare în experiență mea emoțională și, mai ales, cizelează abilități noi terapeutului din față.

 

Călătoria

Poate nu întâmplător, am pornit la drum, aproape 2 luni, în Asia, tărâmul meditației și al călătoriei către sine.

Pentru cei curioși, terapeutul din mine va fi prezent online pentru cine are nevoie de el. Voi fi cu siguranță un terapeut mai bogat în povești.

Nu știu unde va duce Călătoria. Sunt focalizată pe propriul proces de explorare, mă ancorez conștient în AICI și ACUM, cu lentila orientată spre mine.

 

Om și Terapeut. Călătorie în ambele sensuri. Focus pe interior și exterior.

 

Las să zboare poveștile din Călătorie la cine are nevoie. Nu am în minte un jurnal de bord. Las să plece în lume doar întrebările și observațiile care răsar din scufundarea în altă cultură și civilizație. Omul Elena va trăi iar terapeutul va reflecta și va deschide alte povești.  Pentru că avem cu toții câte o Călătorie, o experiență în care simțim cum creștem și dăm mai departe propria poveste.

 

Călătoresc. Explorez. Om și terapeut în devenire.

long-distance-relationship

”Noi. Ne-am pierdut pe undeva…”

„Vin acasă destul de târziu.
Când scap de la job, deși îmi place ce fac, tot ce îmi doresc este să mă relaxez și să îmi văd de propria viață. Fără stres. Și în ultima vreme, în loc să mă liniștesc acasă, mă cert cu soția. De la ce? De la tâmpenii și nimicuri. Chestia care mă și enervează este că țin mult la ea și chiar mă interesează ce simte, sunt atent la ce îmi spune, încerc să o înțeleg. Chiar țin la ea. Dar cumva, tot fac ceva greșit.

Am ajuns să ne ciondănim iar și iar. Habar nu am ce ar trebui să fac în plus.

Îmi e dor de noi de altădată…”

Cam așa sună o parte din povestea unui cuplu care a venit în terapie. Cum sună oare povestea celuilalt partener? Ce pot să vă spun este că după ce am recuperat ambele povești în terapie, POVESTEA CUPLULUI a fost extrem de importantă în a aduce conectarea pierdută pe drum.

În prima ședință, cuplurile care vin la terapie îmi spun că au ajuns la terapie pentru că au probleme serioase de relaționare, că e ceva în neregulă cu ei.

Și eu le împărtășesc că fiecare cuplu are perioade de ajustare și de …creștere, ca și copiii. Și de multe ori poate fi dificil să treci, în doi, de la o etapă la alta. Și în acest proces partenerii pot avea reala senzație că se pierd unul pe altul. Terapia de cuplu nu se vrea a fi o încăpere de ”resuscitare” de la ATI, ci mai mult un tratament cu ”vitamine” pentru creștere.

Voi în ce etapă de cuplu sunteți? Și cum vă este ”creșterea”?

ne trebuie...trebuie?

Ne trebuie….TREBUIE?

“Maică, trebuie să fii politicos și drăguț cu oamenii!”
“Ești băiat, trebuie să fii puternic!”
“ Trebuie musai să mergi la facultate, să îți faci un rost în viață!”
“Ei, cum, ce să faci? (trebuie ) să faci ce face toată lumea: casă, mașină, soț, copil!”
“Da, da, visam, dar trebuie să fim realiști”.

La orice colț de suflet și alegere pândește un TREBUIE!

Creștem cu acest cuvânt și devine atât de mult parte din viață noastră încât nici nu îl mai observăm cât de mult acaparează din ce vrem și cine suntem.

Ne trezim gândind că am dori să facem și una și alta dar…cumva ne spunem  că trebuie să mai așteptăm pentru a găsi cuvintele și momentele perfecte pentru alegeri delicate, pentru a spune ce avem pe suflet, pentru a călători unde visează inima. Ce trebuie devine, încet și sigur, ce vrem.

Doar  că la moment dat, într-un moment al alegerilor, se furișează o tristețe nedefinită, un soi de letargie, prin care căutăm un sens.

De ce am ajuns aici și mai ales, cum? Și din toate întrebările adresate sufletului, în cazul celor care au curajul să se uite în oglindă cenușie, sare cu forță cuvântul TREBUIE.  Unii dintre noi ne întrebăm de unde a apărut acolo și, mai ales al cui este: este TREBUIE al meu sau ….al cui?

“(Trebuie) Să fii puternic!”

”Trebuie” definește educația celor mici: trasează bine limite permise și granițe de explorat. “Trebuie să mănânci și să dormi! Trebuie să vii acasă la ora 22.00!”. Pentru că cei mici au nevoie de protecție, limite și îngrijire, părinții au în acest “trebuie” un aliat.

Este de folos un “trebuie” spus cu afecțiune și siguranță. Oferă copiilor un model, o coerență în lumea confuză și schimbătoare a adulților.

“Trebuie” este de folos ambelor tabere: părinți și copii. Până la un punct.

După un timp acest mecanism de reglare comportamentală rămâne totuși cel care dictează coerență și sens în clipa în care copilul, adult de acum, poate avea simț critic. Își poate inventă singur ce, cum și cui TREBUIE.

Continuă să fie însă cumva puternic un alt ”Trebuie” care seamănă izbitor cu vocea unui părinte, cu imaginea unui profesor, cu vorbele cuiva important pentru noi, cu ideile unui prieten drag pierdut prea devreme, cu vocea ta din trecut.

Aceste voci sunt atât de bine închegate în sistemul personal de valori încât este dificil să răspunzi la întrebarea: al cui este TREBUIE?

Chiar, al cui este Trebuie?

A cui voce se ridica puternică în spatele lui? Cum este tonul ei? Are o conexiune cu cine ești, cu ce îți dorești să fii, aici și acum? Ce spune acest Trebuie îți aduce libertate și mai multă autenticitate sau te dărâma sub presiunea de a acționa? Și mai ales, Trebuie îți este coechiper sau mai degrabă frâna de mână de la propria mașină?

Ne lovim de întrebările acestea când începem un proces de dezvoltare personală, când ne întrebăm ce vrem de la viață. Ne surprind și ne sperie chiar. Și este firesc să fie așa.

Ne va lua un timp să găsim ce punem în locul lui TREBUIE. Și asta este la fel de firesc. Dacă avem curajul să găsim răspunsuri dincolo de Trebuie, cu siguranță  regăsim o libertate extraordinară de A FI mai mult din cine suntem.

Ne va fi mai ușor să facem alegeri în acord cu vocea noastră ascunsă ani de-a rândul. Chiar dacă vom ieși din ”rândul lumii”.

Și ne va veni în minte o întrebare mai …simpatică: ”Chiar Trebuie?” 

 

5be3a2ec-8b74-4212-9c2a-77a9068e9305

“Nu știu ce mi-a venit, parcă mi-a luat cineva mințile!”

Cu toții știm cum să construim o machetă de vulcan și să producem, în câteva secunde, o erupție. Puțin detergent de vase, colorant alimentar și … praf de copt – aceasta este rețeta simulării procesului de erupție a unui vulcan și începutul entuziasmului copiilor din jur.

Când le-am arătat copiilor din programul de educație emoțională cum emoțiile lor se transformă într-un vulcan, gata să erupă, au înțeles foarte ușor de ce furia pune stăpânire pe ei în câteva secunde. De ce devin alți copii și nu se recunosc. Și erup.

Erup furie incandescentă, agresivitate, frustare, crize în public, plâns, cuvinte ce dor. După, se simt rușinați și zăpăciți de avalanșa de emoții amestecate și nu își explică supărarea adulților.

Unul dintre copiii m-a întrebat: ”Cine are grijă de vulcanii noștri?”.

Chiar așa, cine are grijă de ei?

Știm care sunt vulcanii noștri activi?

Le vedem doar explozia și când erupția lor afectează viața celor dragi începem să îi căutăm și să le cercetăm structura: vulcanii din natură acumulează material pentru lavă, iar vulcanii noștri prind toate emoțiile.

Erupția emoțională nu apare dacă acumulăm frustrare constant, ea este exclusiv rezultatul creșterii intensității emoțiilor: un strop de frustrare azi, un pumn de dezgust legat de propria persoană mâine, un bulgăre de rușine de săptămâna trecută, puțină tristețe de alaltăieri.

Știi acel moment în care tristețea te copleșește, te afundă într-o zonă plină de durere, din care tot ce îți vine să faci este să uiți și să te detașezi?

Poți găsi o evadare rapidă, dar tristețea aceea, cu întrebări despre rostul tău în lume, se ascunde undeva doar pentru un timp. Nu îi dai atenție și te bucuri că nu mai este cu tine. Știi că ți-ar fi mai bine să vezi ce îți spune tristețea despre tine, dar acolo, în teritoriul ei, este multă durere și te întrebi dacă poți face față. Vin și alte emoții peste tine: rușine, furie, dezamăgire. Treci și peste ele repede. Și la un moment dat, toate acele emoții, puse sub preș, netrăite, nelămurite, se adună într-un râu de lavă.

Vulcanul tău se apropie de o erupție, fără ca tu să ghicești semnele: nervozitate fără motiv, oboseală, neliniște, insomnii. Explozia de lavă emoțională este însă cu semne adânci: furie, violență, depresie, suicid.

Când ignorăm emoțiile și le facem vânt în adâncuri, temperatura crește rapid. Nu este de mirare că o replică incisivă a unui necunoscut declanșează o explozie de furie și comportamente și nu știm de unde au apărut.

 

“Nu știu ce mi-a venit, parcă mi-a luat cineva mințile!”

 

Da, cu toții avem multe momente din acestea. Da, fiecare are un vulcan de emoții care devine activ fără să avem semne evidente. Nu este ușor să îl ții sub control, dar merită să faci cunoștință cu emoțiile tale, după explozii repetate. Intensitatea emoției scade după ce o recunoaștem, o acceptăm și o lăsăm să treacă, în ritmul și felul ei. Îți dai seama că ești trist. Stai azi de vorbă cu tine, cel trist. Închipuie-ți că tristețea este o persoană cu care stai la taclale despre viață. Azi 10 minute, mâine 20 de minute.

Vei vedea surprins că a treia zi, tristețea nu mai este așa puternică. Nu îți mai vine să o alungi, nu fugi de ea. Te împrietenești cu ce simți. Îi dăi spațiu să fie și să se stingă. Astfel, emoțiile nu mai alimentează un vulcan efervescent, ci se structurează, capătă sens pentru noi și să împletesc mai echilibrat în propria noastră identitate.

Vulcanul tău ce material emoțional adună?

Partea cea mai grea este a separa aceste emoții unele de altele, pentru că furia și frustrarea sunt similare, dar nu identice.

Niciodată o emoție nu vine singură, ceea ce trăim este un amalgam de sentimente și senzații. Cu puțin exercițiu emoțional, putem face ordine în emoții. Și le trăim pe fiecare în parte, dându-le sens. A te împrieteni cu emoția este ca un exercițiu de gimnastică: cu cât ești mai curios să îți cunoști emoția, cu atât vei știi mai bine ce să faci cu ea și ce rost are în viața de zi cu zi.

Cu grijă față de sine și cu răbdare, alfabetul tău emoțional nu va mai fi așa de greu de descifrat. Vulcanii noștri emoționali vor avea erupții mai ușor de controlat. Mai puțin devastatoare și neașteptate.

Vulcanul tău ce material emoțional adună? Bucurie, tristețe, rușine, frică – toate sunt colorate și parte din tine.

Ai curaj să stai cu ele și să le cunoști? Merită!

 

planuri-de-investitii-elena-cazacu-psihoterapeut

Planuri de investiții

Zilele trecute o prietenă îmi povestea cât de prinsă este cu activitățile fetiței de 7 ani. Să spunem că o cheamă … Elena.

Cea mică merge la înot, la dans și participă activ la toate evenimentele de la școală. Bonus, are și câteva ore de curs în weekend pentru perfecționarea limbilor străine. Agenda ei este mai plină decât a multor adulți din jurul meu. Sună cunoscut ?

Fetița prietenei mele nu este un caz singular. Părinții investesc enorm în dezvoltarea copiilor: cursuri, ateliere și activități cât mai variate, pentru a provoca talente nebănuite ascunse în copii lor. Doar ei știu cât efort financiar și timp este vărsat în acest proces, totul ca cei mici să aiba parte de premise cât mai bune pentru a reuși în viață.

Dar oare așa va fi? Chiar vor fi mai pregătiți?

Oare investiția în competențe individuale este de ajuns pentru a-i ajuta pe copii să facă față mai ușor provocărilor de la orizont? Elena strălucește prin rezultatele obținute și zâmbește adesea când este apreciată pentru ele. Dar este un copil care are puțini prieteni și i-e teamă de experiențe noi. Consumă multă energie pentru fiecare activitate pentru că ea crede că trebuie să fie cea mai bună. Intreabă de multe ori: „Am făcut bine? Ești mândră de mine?

E o luptă între nevoia de a fi împăcat cu sine și cea de a fi acceptat de către societate și în primul rând de familie.

De ce crezi că ar avea nevoie Elena?

Eu i-aș dărui un timp de respiro pentru a explora cine este: ce calități are și ce simte într-adevăr. Să afle care sunt nevoile ei si cum le poate comunica mai ușor. Este important pentru ea să aibă încredere în sine, indiferent de aprecierile celor din jur. Să își cunoască valoarea și să pășească voioasă spre oportunități.

Poate ar fi de ajutor pentru viitoarea femeie din ea să se împrietenească cu toate emoțiile care îi dau de furcă și să le transforme în parteneri pentru o viață împlinită. Poate frica s-ar transformă în curaj și, a fi vulnerabilă pentru că este om și are atât de multe emoții, nu ar fi un minus ci un atu.

Poate fetița această ar avea mai mari sanse să se simtă bine în pielea ei, indiferent de drumurile pe care le alege: sportiva, artista sau manager. Astfel, nu ar mai exista eșec sau succes ci doar ocazii de a se cunoaste mai bine si a-si colora visele cu incredere.

La fel ca prietena mea, cu toții investim în dezvoltarea noastră și adesea planul profesional primează. Dar abia când privim în urmă putem aprecia ce ne-a adus valoare.

De aceea, te întreb: „Care sunt investițiile care și-au pus amprenta pe omul care ești acum? Te simți bine în pielea ta?
Eu încerc să răspund la întrebarea aceasta prin programul de educație emoțională pentru copii.

furtuna-emotii-aventuri-educatie-emotionala-copii-elena-cazacu-iasi

Mă regăsesc în …

…curiozitatea de a afla cine sunt și de a mă construi în fiecare zi.

…pasiunea de a lucra cu oameni și a mă ”juca” cu povești de viață.

…perfecționismul de a oferi clienților cu care lucrez momente de oglindire și tăcerea de a se regăsi.

…libertatea de a alege ce atitudine să adopți, chiar și când contextul nu pare a oferi alternative.

…încrederea în stropul de magie și lumină din fiecare persoană, învelit în pături groase de frici și experiențe negative.

…încrâncenarea de a crede în vise.