Ne trebuie….TREBUIE?

“Maică, trebuie să fii politicos și drăguț cu oamenii!”
“Ești băiat, trebuie să fii puternic!”
“ Trebuie musai să mergi la facultate, să îți faci un rost în viață!”
“Ei, cum, ce să faci? (trebuie ) să faci ce face toată lumea: casă, mașină, soț, copil!”
“Da, da, visam, dar trebuie să fim realiști”.

La orice colț de suflet și alegere pândește un TREBUIE!

Creștem cu acest cuvânt și devine atât de mult parte din viață noastră încât nici nu îl mai observăm cât de mult acaparează din ce vrem și cine suntem.

Ne trezim gândind că am dori să facem și una și alta dar…cumva ne spunem  că trebuie să mai așteptăm pentru a găsi cuvintele și momentele perfecte pentru alegeri delicate, pentru a spune ce avem pe suflet, pentru a călători unde visează inima. Ce trebuie devine, încet și sigur, ce vrem.

Doar  că la moment dat, într-un moment al alegerilor, se furișează o tristețe nedefinită, un soi de letargie, prin care căutăm un sens.

De ce am ajuns aici și mai ales, cum? Și din toate întrebările adresate sufletului, în cazul celor care au curajul să se uite în oglindă cenușie, sare cu forță cuvântul TREBUIE.  Unii dintre noi ne întrebăm de unde a apărut acolo și, mai ales al cui este: este TREBUIE al meu sau ….al cui?

“(Trebuie) Să fii puternic!”

”Trebuie” definește educația celor mici: trasează bine limite permise și granițe de explorat. “Trebuie să mănânci și să dormi! Trebuie să vii acasă la ora 22.00!”. Pentru că cei mici au nevoie de protecție, limite și îngrijire, părinții au în acest “trebuie” un aliat.

Este de folos un “trebuie” spus cu afecțiune și siguranță. Oferă copiilor un model, o coerență în lumea confuză și schimbătoare a adulților.

“Trebuie” este de folos ambelor tabere: părinți și copii. Până la un punct.

După un timp acest mecanism de reglare comportamentală rămâne totuși cel care dictează coerență și sens în clipa în care copilul, adult de acum, poate avea simț critic. Își poate inventă singur ce, cum și cui TREBUIE.

Continuă să fie însă cumva puternic un alt ”Trebuie” care seamănă izbitor cu vocea unui părinte, cu imaginea unui profesor, cu vorbele cuiva important pentru noi, cu ideile unui prieten drag pierdut prea devreme, cu vocea ta din trecut.

Aceste voci sunt atât de bine închegate în sistemul personal de valori încât este dificil să răspunzi la întrebarea: al cui este TREBUIE?

Chiar, al cui este Trebuie?

A cui voce se ridica puternică în spatele lui? Cum este tonul ei? Are o conexiune cu cine ești, cu ce îți dorești să fii, aici și acum? Ce spune acest Trebuie îți aduce libertate și mai multă autenticitate sau te dărâma sub presiunea de a acționa? Și mai ales, Trebuie îți este coechiper sau mai degrabă frâna de mână de la propria mașină?

Ne lovim de întrebările acestea când începem un proces de dezvoltare personală, când ne întrebăm ce vrem de la viață. Ne surprind și ne sperie chiar. Și este firesc să fie așa.

Ne va lua un timp să găsim ce punem în locul lui TREBUIE. Și asta este la fel de firesc. Dacă avem curajul să găsim răspunsuri dincolo de Trebuie, cu siguranță  regăsim o libertate extraordinară de A FI mai mult din cine suntem.

Ne va fi mai ușor să facem alegeri în acord cu vocea noastră ascunsă ani de-a rândul. Chiar dacă vom ieși din ”rândul lumii”.

Și ne va veni în minte o întrebare mai …simpatică: ”Chiar Trebuie?”